Marturisire

Mărturisire…

Nici eu nu ştiu prea bine ce înseamnă un blog şi, spre ruşinea mea, nu ştiam ce înseamnă nici echipă…

Dar dacă stau bine şi mă gândesc nu ştiam nici ce înseamnă facultate, sesiune, nopţi nedormite, ieşitul în oraş în timpul săptămânii, cărţi imposibile, zeci de cafele, oameni de calitate, profesori a căror inteligenţă te intimidează (nu am învăţat ce înseamnă restanţă şi mă rog lui Dumnezeu să nu învăţ vreodată…) etc etc

Da, a început facultatea, eram pierdută şi dezorientată- programul, amfiteatrul, ahhh puneam întrebări de genul: “ce-s alea seminarii?”, “care e diferenţa dintre seminarii si cursuri?” Aş vrea să se creeze “manualul de utilizare al facultăţii” unde să se arate poze cu studentul “before and after” sesiune, unde să se scrie cu roşu pe fiecare pagină “Învăţatul numai în timpul sesiunii dăuneaza grav sănătăţii” (probabil nimeni nu ar ţine cont de asta, dar merită specificat iar şi iar…). Am cunoscut o grămadă de oameni, am avut și o echipă, dar pe atunci nu știam ce înseamnă… A trecut rapid cu prietenii alături, ieșiri care s-au transformat în “grave abuzuri”, cursuri nesfârșite și idealuri nou nouțe…

Toata viața am căutat un gen de om, care, îmi spuneam că trebuie să existe. Genul de om care nu se conformează cum “dă” puțin de societate, cel care descoperă dupa o piesă bună un infinit de emoții și idei, cel care e mereu dornic sa vorbească despre lume și poezii, cel care vrea să meargă pe cărări pustii și necunoscute, cel care e bântuit de idei și îi place! Alleluiahhhh!! Am găsit în facultate și mi-au depășit așteptările. Probabil, “chemarea creativității” ne-a adunat pe toți într-un loc.

Chiar dacă nu vom creea opere de artă imortalizate în eternitate, avem mari șanse sa fim geniali…

Pe nesimțite, am intrat în prima echipă din viața mea…Diana ne-a “închegat” și ne-a adunat. Deși ne cunoșteam, am făcut cunoștința pentru prima dată folosindu-ne de hârtie igienică…Eram pe o insula pustie și fiecare trebuia să își ia “provizii” de hârtie igienică pentru 20 de zile, ne-am “haladit” și am luat fiecare cât mai multă, fără să știm că pe bucata noastră foarte mare de hârtie trebuie să înșirăm viața noastră (drăguță metaforă, nu?…). Atunci am făcut prima dată cunoștință cu adevărat, atunci au fost și primele îmbrățișări, primele mistere dezlegate, primele zâmbete, prima noastră punte de legătură.

De atunci am discutat și disputat toate subiectele posibile, viața, amintiri, nedreptățile istoriei, branduri, primul sărut, și multe altele care nu se pot specifica….Legătura care s-a format între noi nici nu cutez să o exprim în scris, mi-o imaginez ca o aură care ne înconjoară când e prezentă toată echipa, legătura dintre noi s-a născut odată cu visele ce gravitează în jurul ei, odată cu descoperirea noilor idealuri “neîmblânzite” și “feroce” trezite în noi.Tineri și frumoși, cu sete de creativitate și îngrețoșați de clișee, dar totuși simpli, fiindcă am învățat o lecție importantă într-un secol al extravaganței fără eleganță. Am învățat să manipulăm tiparele, nu să ieșim țipător din ele, am învățat că între capodoperă și kitsch este o graniță subțire. Am învățat că nu trebuie să te dai peste cap și să urli că ești bun și creativ ca să ai idei marețe, am învățat că o păpădie poate emoționa mult mai mult decât un buchet pompos de flori exotice…Am învățat să intuim și să ajungem în esența lucrurilor.

Acum, înșirând aceste rânduri observ că am învățat atâtea, și aș avea atâtea de scris… Ideile mele mă roagă să le aștern și fac gălăgie…Probabil ăsta e botezul meu de “blogger”…Hmmm, am învățat ce înseamnă echipa, nu nu, rectific, simt ce înseamnă echipa….și despre blog hmmm…oare e o declarație lui că putem fi noi înșine și să ne mândrim cu asta???

Casandra