Aseară a fost una dintre multiplele seri în care m-am simţit bine alături de echipa mea.

Sentimentele pe care le-am avut au fost măreţe, am râs, am povestit, am fost noi. Păcat că Oana nu a fost prezentă pentru a completa echipa.Ce am învăţat alături de aceste persoane este de nedescris. Să înveţi să comunici cu patru persoane, să le distrugi ideile, să le aprobi, ca în final că existe: “DAR…” Sunt mândră de ce am făcut, acum privind înapoi, sunt mândră de ambele formule ale echipei. Chiar dacă îţi doreşti mai mult tot timpul, într-un final reverberarea momentelor frumoase aduce o satisfacţie în suflet. Mulţumesc, tuturor, inclusiv părinţilor!!!

Orange, RDS, Ratuc sunt printre companiile pe care literalmente le urăsc cel mai mult în momentul actual. Motivele sunt diferite și variază de la servicii de o calitate necorespunzătoare la o comunicare deficitară și politici ascunse.

Primele injurii se îndreaptă către Orange, pentru slaba acoperire în anumite părți ale Clujului și proasta gestionare a clienților PrePay. Sunt foarte frustrat că nu pot vorbi la telefon, indiferent de cine mă sună numai dacă ies pe geam, pentru că la un metru de el nu mai am semnal. În plus şi acolo puterea semnalului fluctuează în timpul conversaţiei. Nu e nevoie de mai mult, e de ajuns să nu poţi vorbi din pat, la un metru de geam. Apoi, nu mi-am dat seama că opţiunea pe viaţă este chiar pe toată viaţa ta. Credeam că e o ofertă care nu fluctuează şi că pot să o schimb oricând. Ei bine, din Cluj nu am putut să fac nimic în această privinţă. Am sunat şi m-am plimbat prin tot meniul dar nimic de acest gen nu apărea, iar operatorii mă trimiteau spre alţi operatori care nu erau de găsit la acel număr şi la servicii inexistente din sistem. Rezolvarea am găsit-o la Bucureşti, de unde am reuşit să îmi dezactivez opţiunile. Dar cine face un drum până la Bucureşti pentru o opţiune PrePay? În tot acest timp mă simţeam constrâns de nişte opţiuni pe care nu le doream la momentul actual, mai ales că nu semnasem nici un contract în acest sens. Eram într-o spirală fară capăt şi nimeni de la Orange Cluj sau nici un operator nu îmi putea soluţiona cererea. Era de-a dreptul frustrant.

2. RDS vine de la Romanian Data Systems, un nume gen SC Data Prod Com Impex Serv San SRL şi pe lângă numele de rahat turcesc mai au şi nişte politici la fel. Ciudat este cum suma de 55 RON stabilită prin contract pentru 68 de canale şi 10 Mbps a ajuns la 63 fără nicio înştiinţare. Ciudat e cum nu am primit niciodată nici o factură acasă sau pe mail şi nu am fost anunţat sub nicio formă că cele două luni gratuite la conectare au devenit numai una şi că internetul a fost automat deconectat. Şi mai e ciudat că pentru semnarea contractului am fost acceptat din prima şi pentru rezilierea lui a trebuit să vin de două ori. Câte ciudăţenii, nu?

3. Nu numai că imaginea RATUC suferă la momentul actual ci şi clienţii regiei. Să trecem peste amenajarea improprie a staţiilor Ratuc, care în afară de o hârtie plouată la casa de bilete nu afişează niciun orar de transport, pe nicio linie. Să nu ne aducem aminte de situl Ratuc, lăsat în paragină din 1995, de când a fost făcut şi de inconvenientele peste care trebuie să treci ca să poţi găsi un orar. Hai să revenim la clienţii Ratuc, la moşii şi babele de zi cu zi care ne fac la toţi viaţa mai amară, la găozarii care ocupă primul scaun şi nu mai lasă pe nimeni să intre lângă ei, la babetele care năvălesc în faţa uşii şi nu te lasă să cobori, la toţi care se fâţâie în autobuz ca în disco. Să revenim la publicul needucat de Cluj. Sau la batrânii care încetinesc transportul în comun cu desele vizite spre centre comerciale/supermarketuri aflate la celălalt capăt al oraşului.

Să revenim la cum bătrâni care stau lângă Cora îşi fac cumpărăturile de la Real şi nu vorbim de brand aici. Sau la cei care politicoşi fiind îţi refuză de trei ori locul, ca mai apoi să îl ia. Concluzia: publicul călător pe mijloacele de comun din Cluj este needucat, este rudimentar şi fără principii. Adică, nişte ţărani. Compania care îi duce, este la fel.

Le mulţumesc din suflet acestor companii pentru viaţa mai uşoară pe care mi-o oferă, pentru experienţele plăcute din fiecare zi. Era să uit! Mai am o companie dragă, de fapt o mică firmă de reparaţii de telefoane mobile, cea de lângă biserica de pe Eroilor şi covrigărie, unde trebuie să te apleci când intri. Să nu vă duceţi niciodată acolo, pentru că vă va trata ca pe nişte gunoaie şi vă va spune că telefonul va trebui tăiat cu flexul şi că orice piesă se potriveşte acolo. Să nu îl întrebaţi detalii tehnici, pentru că numai el are acces la ele, voi sunteţi nişte muritori de rând.

Poate să fie cea mai bună investiţie pe termen lung, garantată de două necesităţi umane primordiale:

1. Necesitatea de a deține o cantitate cât mai mare de aur – dat fiind faptul că acesta nu are aceeași soartă ca monedele internaționale și

2. Cererea constantă de hârtie igienică. Din fericire, în ultimii ani țări precum India și China au cunoscut importante modificări de comportament în rândul populației sărace, care începe să se folosească mai mult de tehnica occidentală, incluzând folosirea hârtiei igienice. Studiile arată că hârtia igienică este din ce în ce mai cerută în aceste zone, un monopol asupra industriei fiind dezirabil.

Combinate, cele două vor asigura produsului o cerere cel puțin constantă, dar cu mari speranțe de dezvoltare. Momentan se află în proiectare un nou produs – hârtia igienică cu praf de diamante – atât de căutată în sudul Africii și Rusia.

Problema existențială a omenirii este însăși existența ei.

Am fost învățati că ura față de oameni ia naștere cu precădere dacă individul este înstrăinat de comunitate sau dacă trăiește singur în pustiu. Nimeni nu ne-a demonstrat că de fapt ura se învață acasă – în bucătărie, pe stradă – la stop, în mijlocele de transport în comun – la uși și oriunde altundeva unde sunt oameni.

Cât de mult putem da vina pe patologic în ceea ce privește ura? Cât de siguri suntem în demonstrațiile de laborator că un om se naște cu setările din fabrică greșite și pur și simplu își urăște neamul? Mai degrabă ura este predată de comunitatea în care individul trăiește, de părinți, neamuri, colegi și prieteni. Din păcate, numărul profesorilor crește alarmant și disciplina devine obligatorie și intensivă. Toți mai mulți își dau bacul din ea, pentru că le vine mai ușor să repete, numărul absolvenților și pregătirea lor crescând de la an la an.

Licențiații ajung la un nivel de pregătire la care își urăsc părinții pentru modul cum i-au crescut și educat. Pentru cuvintele pronunțate intenționat greșit când au fost bebeluși și așteptările ulterioare de a vorbi normal sau formalitățile inutile la care au fost supuși de mici. Își urăsc neamurile penru falsa implicare la rarele întâlniri, prietenii pentru vorbele goale spuse. Nu mai au încredere în cunoscuți și colegi pentru simplul fapt că acțiunile lor nu se pliază pe vorbe. Urăsc întreaga lume pentru demagogia infatuată de a trata lucrurile, pentru falsa seriozitate de a rezolva problemele și zâmbetul forțat de moment.

Apoi, văd lucrurile mai clar și mai cu seninătate. Realizează pe deplin de ce bătrânii vorbesc de sfârșitul lumii și de noua lume: din rațiuni de eficiență și din perspectiva aceluiași sentiment. Sau de ce copii emo se sinucid pe capete: sunt tineri vizionari. Realizează că planurile ascunse de a forma noua ordine mondială nu sunt chiar atât de malefice pe cât de bine gândite și implementabile. Războaiele mondiale și pandemiile devin mai acceptabile și organizațiile secrete și teroriste mai prietenoase.

Unii dintre ei devin jucători în asemenea mișcări sau organizații, cu mici succese. Dar nimeni nu va pune niciodată planul de a eradica specia umană în practică, din simplul motiv că nu este rentabil. În acest context, nu mai trebuie să ne mirăm de incidentele teroriste din lume, ci să încercăm să le înțelegem dedesupturile. Indivizii nu devin teroriști din prea mult belșug și liniște sufletească. Criminalii în serie sau în paralel nu omoară cu zecile numai ca să experimenteze jocurile PC. Există un motiv foarte bine întemeiat la baza fiecărui conflict interuman: alt om.

Diferența dintre Gandhi și Hitler constă în doar în stil: fiecare a avut în minte același scop și anume pacea mondială. Perspectivele au fost diferite și azi putem observa urmările: diferența dintre Germania uber-dezvoltată și India care se șterge la fund cu mâna. Nu cred în superioritatea raselor pentru că e o prostie să declari că ești mai bun numai că ai fundul alb, dar cred în superioritatea inteligenței unora și superioritatea prostiei altora.

Fiecare doarme cum își așterne. Din acest motiv avem agenții de advertising multinaționale care fac campanii pentru copii muribunzi din Africa, emisiuni de life-style la Monaco transmise pe același cupru ca și documentarele din Zimbabwe, știri de la ora 5 cu jurnale culturale. Suntem așa pentru că am vrut sau pentru că nu ne-am luptat să fim altcumva. Lumea în care trăim este ciudat, cea mai bună variantă posibilă: cu bătrâni senili care umplu mijlocele de transport în comun la ore de vârf, cu prieteni drogați și mincinoși, cu adulți fără coloană vertebrală, cu lesbine curve care se cocoșesc și homosexuali care invadează orașul înmiresmați cu toții într-o aromă de pătrunjel pus la borcan.

Nu există conceptul de pace, să fim serioși. Pacea nu duce la nimic, nici la evoluție și nici la pagube. Nimeni nu își dorește pace cu adevărat, pentru că asta ar însemna o pace universală și constantă în timp, în exteriorul și în interiorul individului. Ceea ce ar duce la stagnare, la împăcarea cu sine și la veșnica meditație. Concepte ca marketingul, banii, religia, politica, știința nu ar mai fi valabile. Ori acestea sunt cele mai de preț unelte artificiale creare de comunitate, cum să reinventăm roata, dar mai bună?

Dacă nu îmi înțelegeți frustrările, bucurați-vă. Dacă mă considerați ciudat și blogul inutil, ferice de voi, pentru că cei din urmă vor fi cei dintâi, și cu toții știm cine stă în urma (spatele) clasei de obicei. Beneficiul de a fi natural împăcat cu tine nu trebuie pierdut sau distrus. Dacă vă simțiți bine așa cum sunteți, fără a pune prea multe întrebări, sunteți cei mai fericiți oameni de pe lumea asta. Nu vă gândiți la toate nebuniile de pe lumea asta, să nu vă stricați oaza dătătoare de zâmbete.

Fericirea supremă se alfă la picioarele voastre, o regăsiți cu adevărat îmbrățisând cu  copac și plecând creștetul.

Ferice de voi!

Am scris un ARTICOL pentru acest blog: http://dianaelena.wordpress.com/ (blogul Dianei Dragomir-președinte PRIME Cluj)

„Acest post este scris pentru că Diana m-a pus. Să am ceva de făcut în timp ce ea își face licența, spunându-mi scrie: „experiențe din facultă, de la Buc, orice”

În ultimele zile m-a bântuit o frază: „Înțelesul este eroziunea cuvintelor, iar semnificația este eroziunea semnelor.” (Baudrillard-America)

Așadar cuvintele se degradează progresiv, lipsindu-le farmecul alocat. Cum e atunci când zici un „Te iubesc!” românesc? Cum e când zici unul englezesc?  Cum e când zici „je t’aime”? Care e mai profund? Care îți dă fiori? E atât de plină lumea de „ILY” încât DA! înțelesul este degradat. Dar, e așa de complicat câteodată, când din multitudinea de cuvinte nu reiese nici o eroziune, când efortul depus spre înțelegere nu are rezultat. Cum e atunci când ai cuvinte, dar nimeni nu a înțeles? Ești o cauză pierdută? Te desfășori, emiți semne, comunici? Atât de multe semne? Semne fără semnificație.

În fine, acest proces interogativ ce a erodat? ”

Noi patru, fără Casi, am rămas în Capitală, în speranța că nu ne vom întoarce cu mâna goală de la premiere. Am așteptat festivitatea lucrând toți la ziarul de la MRM și am am reușit să ne cumpărăm biletele de tren, așa cum se cuvine în România, mai repede. Ne-am bazat pe faptul că vom avea destul timp dimineața în gară să le luăm, să mergem și pe la McDonalds, să luăm și ceva de băut pe drum…

După festivitate ne-am dus acasă, ne-am schimbat și am chemat un taxi ca să ajungem la Spice. Cât despre drumul cu taxi, am ajuns până la gară, apoi ne-am dus la Spice, într-o frumoasă călătorie de noapte, timp în care Direcția 5 își făceau numărul de micro scena din club. Am ajuns nervoși pe taximetrist și nerăbdători la Direcția 5, unde aflăm că numai două piese mai au și gata…

După ce am terminat sauna din club, ne-am făcut repede bagajul pentru drum și am așteptat ca pentru o noapte întreagă dimineața și trenul, deși mai erau două ore. Am refuzat în primă fază să mă trezesc, dar îngrozit la gândul că am să rămân în București, am început procedura standard de trezire și împachetare. Am fost trimis de Diana să văd ce fac fetele, în ce stadiu sunt. M-am gândit de două ori înainte să bat la ușă dacă să intru sau să strig de afară, dat fiind faptul că ultima dată când am intrat, m-am înecat cu spray și fixativ, într-o atmosferă în care ele zâmbind mă chemau înăuntru “poți să intri!”

Am ajuns cu bagajele târâte după noi la stația de metrou, unde la capătul liniei stătea o fătucă, cu machiajul scurs și capul în palme. Mi-am adus repede aminte de explicația Dianei în legătură cu întârzierile garniturilor de metrou și am vrut să îi spun fetei, mai înglumă, mai în serios, că dacă vrea să se arunce, să treacă pe cealaltă linie, că noi ne grăbim la tren. Eram disperat că nu am să apuc trenul și aveam motiv… În gară, la singura casă deschisă, coadă de 15-20 de persoane, ora 7. La 7.30 pleca trenul, iar eu la 7.20 eram la casă acceptând din patru bilete numai unul cu loc. Fetele mă așteptau îngrozite lângă vagonul 15. Noi aveam în 5, așa că am urcat terorizați în ultimul, 15 și am încercat fără succes să ajungem în 5. Îmi venea să îi calc ce toți cei de pe hol, care se uitam mirați afară pe geam, de parcă nu mai văzuseră lumea în mișcare și prostește la noi, care eram strânși între ușile prost programate ale vagoanelor.

Până la urmă ne-am liniștit în 15, lângă niște ploieșteni. Nu trec zece minute și plesnește geamul de sus al compartimentului. Ploieșteanul care era cu noi, își ia repede lucrurile și crezând că este urmărit de jigodii pentru hălădeala lui iese repede. Noi ne apucăm să curățăm cioburile de pe banchetele lipicioase, timp în care eu, calm, rânjeam că a crăpat ceva de la CFR.

Noroc apoi cu Diana, care s-a dus la prietenii noștri de la Cluj, la DOT, care m-a sunat să mă întrebe dacă vagonul nostru se oprește la Brașov sau la Cluj. Dacă era după noi, rămâneam la Brașov, uitați de locomotivă. Așa că la Brașov, am coborât din 15 și ne-am dat cu bagajele până în 5, în care am intrat sfioși, ca în Biserică, pentru că nu mai văzusem asemenea specimene de vagoane.

Ajuns acasă, nu prea am avut timp de răgaz. A trebuit să ajung iar acasă în Zalău, unde deja aveam prezentarea printată și familia informată. Dar totuși, am avut timp și de morală…

1. Niciodată nu ești cel mai bun în ceea ce faci, oricât de bun te crezi, sau îți spune lumea că ești. Undeva, cândva, a fost sau este și cu siguranță va fi cineva cu mai mult talent, curaj, timp și încredre care a ajuns sau va ajunge la rezultate mai bune ca alea tale. Să nu crezi că la sfârșit cineva va pune mare preț pe circustanțele cum ai ajuns la acele rezultate, decât cu mici excepții. Faptul că nu ai mâncat de două zile, că nu ai dormit bine de o lună, sau că ai uitat nuanța de albastru a cerului nu va conta câtuși de puțin în evaluarea finală. Adevăratul succes este atunci când te poți lăuda cu munca ta într-o singura propoziție, fără extra explicații. Așadar:

Echipa Advice a câștigat premiul III de la Advertising, la Olimpiadele Comunicarii, din 2009.

2. Nu te mulțumi cu puțin. De unde știi tu că nu mai poți? Dacă ți-e rău acum, te lași bătut și nu te mai joci? Nimeni nu te va consola spunându-ți “Tu ai fost cel mai bun, dar din păcate te-ai simțit inconfortabil pe scenă, nu ți-a plăcut că toți se uitau la tine… Dar meriți premiul I” Întrebați-le pe fetele din echipă cum au reușit, nu pe mine. Că eu atâta timp cât am avut un loc drept unde să dorm, o găleată de apă cu care să mă spăl și destulă mâncare, treaba a mers ca pe roate. Dacă ne mulțumeam cu puțin, nu eram participanți la OC în 2009, ce să mai vorbim de medaliați. Ne era cu siguranță mult mai ușor să rămânem acasă, să frecăm mentă sălbatică până la sesiune, poate să filmăm un spot… Dar am vrut mai mult.

3. Viața tradițională de student e deja un clișeu. Să o arzi aiurea și apoi să te faci că înveți în sesiune it’s so ’90s. Uitați-vă la vârfurile de lance a generației noaste – să fim serioși, nici nu îi știm. Poate, unii dintre ei o ard aiurea acum, dar vor avea succes mai încolo, gen Naumovici. Poate alții sunt deja acolo unde vor, gen Niculescu. Sau poate, unii încearcă să facă ceva în anii ăștia, lucruri care îi vor ajuta pe viitor și pe care le vor povesti copiilor. Depinde de ce vrei sa faci…

4. Nu ți-o lua în cap, indiferent ce faci. Ce am făcut pe blog în ultimele săptămâni, nu e luarea în cap a faptului că am câștigat la Olimpiade. Pur și simplu a comunicat acest lucru și îl vom comunica în continuare. Nu neapărat pentru mine, ci pentru restul echipei, pentru pantru fete minunate – Diana, Larisa, Casandra și Oana, alături de care am răbdat insulte, certuri, foame, căldură și frig, dar toate cu un scop. Și mai ales pentru fata mea, Diana, care m-a încurajat întotdeauna și mi-a fost alături de fiecare dată și căreia îi mulțumesc.

După cum vă povesteam în post-ul precedent, începutul anului doi ne-a găsit tare confuzi. Nu știam dacă vom mai participa la Olimpiade, ce să vorbim de componența echipei sau de secțiunea la care să participăm. Ne simțeam vinovați pentru insuccesul din 2008, pentru cele cinci slideuri goale cu care am mers în față. În plus, nimeni din echipele care au participat anul trecut nu au mai participat și anul acesta și acest lucru ne-a descurajat. Sentimentul de înfrângere în fața lor, în principal a bucureștenilor, sentimentul de incompetență și slabă pregătire ne-a măcinat mult timp. Eram speriați ca lumea să nu ne arate cu degetul și să râdă ne noi, ca ceilalți câștigători sau participanți anul acesta și din cel trecut să nu posteze mesaje grele despre noi pe blog…

Asta până când am resimțit starea de pe podium, energia din Palatul Parlamentului, sentimentul pe care îl ai când ești între atâția oameni excepționali din domeniu. Ne-am adus aminte forfota din sala de conferințe pe ritmul Noha – Tu cafe, prăjiturile și paharele de unică folosințăcu suc de pe hol, check-point-ul, mersul de la stația de metrou Izvor până la Palat, Bucureștiul…

Am înghițit în gol și am decis că și anul acesta trebuie să murim de somn, să ne lipim de banchetele din tren, să vorbim cu accent dă București, să profităm de bunăvoința Casandrei, să muncim. Am acceptat cu toții că și anul acesta trebuie să facem asta, cu Oana de data asta alături de noi, ne-am luat inima în măsele și am intrat încă o dată pe situl cu dungă portocalie… Advertising, am zis – temându-ne să nu o dăm în bară într-o altă categorie. Și advertising a fost….

Prima încercare a fost cu produsele românești. La fel ca anul trecut, a trebuit să apărăm ce e al nostru. Am fost plăcut surprinși când membri juriului au înțeles așa de repede despre ce vroiam noi să povestim. Am plecat de la București cu zâmbetul pe buze, pentru a reveni cu un zâmbet și mai larg la Conferințe și la alegerea clientului.

De această dată, clientul ne-a ales pe noi, RBS cu Advice. Am fost surprinși – nu pentru că ne-a ales o bancă – ci pentru că am extras corect clientul în seara precedentă, după singura ciorbă mâncată într-o săptămână, la terasa de lângă P20 din Regie. Atunci, am introdus toți clienții într-o urnă improvizată și deși nu îi știam pe toți, am extras de două ori RBS și de trei ori bilețelele rămase goale. Într-un fel ne așteptam la RBS…

Trecem repede aici și cu greu în realitate peste nopțile nedormite, certurile constructite și în contradictoriu, presiunea de a termina la timp, schimbările survenite în miez de noapte, munca asiduă la prezentare. Ajungem la momentul 0. Pentru mulți dintre voi, momentul zero ar însemna urcarea pe scenă și primele vorbe la microfon. Sau anunțarea câștigătorilor și posibila urcare pe podium.

Pentru noi momentul zero s-a consumat între camerele de cămin. Momentul zero a însemnat decizia Casandrei de a merge la farmacie și nu la urgențe, o decizie deși foarte grea pentru ea, foarte bună pentru echipă. Era momentul în care, dacă decidea să meargă la spital, pierdeam prezentările și eram descalificați. Dar a ales, așa bolnavă să vină cu noi.  Nici noi nu eram mai tari. Faptul că am urcat pe scenă ne-a bucurat pe toți – pe cei în picioare și pe cei de pe scaunde.

Eram deja învingători, numai prin faptul că am ajuns la microfoane. După prezentare, Casi a mers cu mașina acasă, să se trateze. Ne-am fi dorim să fim toți la premiere, să apară toată echipa Advice în pozele oficiale…

Despre morala acestor întâmplări vă voi povesti în ultima parte a istoriei Advice.

În sfârșit am reușit să postez materialele cu care echipa Advice Cluj a câștigat premiul III la secțiunea de advertising a Olimpiadelor Comunicării, 2009. Mai jos veți putea accesa linkuri spre prezentarea PowerPoint, înregistrarea audio și filmul cu cele două combinate și sincronizate.

După cum ați bine obervat în postul anterior a apărut un nou icon, mai funky-fresh decât cel precent. Cutiile închise de dinainte nu au avut nicio legătură cu săritul medaliei din ele, ci a fost doar o idee pusă repede în practică, aseară. Sper să vă placă!

Deși pentru marea majoritate am răsărit peste noapte ca ciupercile câștigători ai premiului III de pe advertising la Olimpiadele Comunicării, povestea succesului își are rădăcinile în prima zi de facultate. Primul seminar ținut la FSPAC  a fost la bazele comunicării politice, cu domnul Răzvan Cherecheș, în sala III/2, unde am ținut și ținem mai toate seminariile.

După ce ne-a jucat clasica farsă cu plecatul în străinătate – ca să ne demonstreze cât de importantă este politica pentru bunul mers al societății – ne-a propovăduit despre viețile studenților, despre marii mucenici care și-a sacrificat tinerețile în numele ONG-urilor, despre o nouă venire unde statuia lui Iancu va fi acoperită cu un prezervativ. A mai grăit despre fericirea acestor timpuri sacre ale studenției, despre pilda studentului samaritean – care face campanii pro bono și a celui xeroxist care acum grăiește cu limbă de aur ca un adevărat copywriter.

Acolo am auzit cuvintele sfinte: ONG, campanii, buget, implicare, succes. Datorită discursurilor motivaționale ale domnului Cherecheș, eu m-am înscris repede în SSE (Societate Studenților Europeniști), iar Diana în AIESEC. Din păcate/fericire nu mai suntem activi în nici una din aceste ONG-uri, cu excepția statutului de Alumni al Dianei…

Aflată în AIESEC, Diana s-a abonat după ce a văzut ploaia de mail-uri la o colegă la Resurse Tineret, site și grup Yahoo care se ocupă cu proiecte de tineret. În scurt timp, am copiat și eu inițiativa și am început să primesc câte 15 mailuri pe zi legate de proiecte, întâlniri, petreceri, tabere adresate studențimii. Dintre sute de mailuri primite mi-a sărit în ochi ca scânteia de la polizor unul care trâmbița cu caractere mari și colorate existența pe acestă lume a unui training pe comunicare și relații publice, desfășurat la Telciu, BN. Ne-am făcut hârtiile necesare (mai mult Diana), am sperat două săptămâni că ne vor accepta, până am primit telefonul salvator care ne scotea din cotidianul clujean și ne târa în locuri fără semnal, dar cu Wi-Fi.

Așadar, am ajuns la Telciu, pe 1 Martie 2008, într-o zi ploioasă, destul de rece. Am călătorit alături de Oana Iorgulescu, studentă la FSEGA, ulterior prietenă. În restaurantul hotelului la care am fost cazați aveam surprinzător Wi-Fi și la fel de surprinzător, foarte rapid. Atât de rapid încât ne-am uitat la Miss Universitaria 2008 Botoșani on-demand și la… situl Olimpiadelor Comunicării, pentru prima dată. N-am să-l înțeleg niciodată mi-am spus, văzând dunga galben-portocalie de sus, plină de linkuri neînțelese și pagina albă plină de scrisuri neînțelese…

Din acea dimineață de 1 Martie 2008 mi-am dorit să înțeleg situl și ce prezintă el, să fiu și eu nominalizat între atâtea pagini, să trimită un link și spre mine. Trainingul a fost un succes pentru noi, am învățat multe și am venit mai luminați cu o candelă de acolo. (candela e unitatea de măsură strandard a intensității luminii). Ajunși cu bine la Cluj, ne-am dorit echipă. Larisa a intrat în echipă stând la masa de la intrarea din Insomnia, sorbind din cana de lapte în timp ce Fanta mea era adusă de un barman supratactat. Larisa ne-a recomandat-o pe Casandra, fata brunetă cu părul în colți (colți îi zic eu, cred că era  bob). Cristina a acceptat corvoada de a participa la o plimbare pe Titulescu și așa s-a format echipa 1.0. Au botezat-o – pentru că eu eram la Șuie Paparude în Obsession și îmi plăcea orice nume – la Cristina acasă, cu masa din bucătărie plină de carți și hârtii mâzgălite.

M-au sunat și mi-au spus în final de un nume: Advice. Ad de la advertising, ad-uri și vice de la viciu, toxic, suprasaturare cu reclame, cu publicitate. Apoi sloganul Might cause creativity! și ideea ca litera V să fie sub formă de bifă, de un verde crud.

Experiențele ce urmează de aici până la a doua participare sunt în mare parte de blog, la sfârșitul lui – începutul nostru. Am fost nevoiți să ne facem blog, ne-am plâns atunci, pentru că nu aveam ce spune. Ne aducem cu plăcerea aminte de nopțile albe la Casi acasă, de Pune-te în locul lor, Sufletele la control!, de Captain Planet și apoi de skateri, Spune pe bune!, scandalul cu sexul de după, stand-up-ul meu din Casa Poporului, de dezamăgiri…

Începutul de an II ne-a prins în mijlocul unei schimbări și a unei nedumeriri totale. Nu știam dacă vom mai merge la Olimpiade, cu cine mai exact, la ce secțiune. Greu, lucrurile s-au așezat: am hotărât să mai participăm încă o dată, pe Advertising și cu Oana, de această dată.

Ce s-a întâmplat după aceea, vă voi povesti într-un post viitor…

Proba de Comunicare politică, proba de relații publice, proba de comunicare instituțională și în sfârșit proba de advertising.

Locul III: ADVICE! Sărim de pe scaune, țipăm și facem maraton până la scenă. Am ajuns într-un final și ni se înmânează medaliile. Medalia Casandrei la un moment dat (ea nefiind în București, fiind la Cluj cu probleme de sănătate) ajungea la public. Stăteam cu mâna întinsă să o iau eu, dar membrii juriului, care urmau să premieze câștigătorii, numai nu-mi dădeau medalia.  „O pot lua eu!” am zis la un moment dat. Am stat vreme bună cu mâna întinsă, dar nu mai contează J.  Era o nedumerire pentru cei care ne premiau în ceea ce privește prezența Ilonei și a lui Kati, reprezentantele RBS România, deoarece au crezut că sunt concurente.

Mulțumiri pe scenă, bineînțeles, unde Vali a ținut să menționeze de camera de gazare: nefericire mare pentru el. „Zi-i de Casi!”, zice Larisa în stânga lui Vali. „Mai zi și de fixativ să nu se înțeleagă altceva!”

Se anunță locul II: A crăpat piticu’, apoi locul I: Moartea Domnului Rădulescu, timp în care Larisa purta conversații cu Daniel Buzdugan despre Botoșani și de prezența lui acolo.

La poză toți și înapoi la locuri!

Premiile la bloguri. Advice: Cel mai bun interviu cu o personalitate din comunicare-Jorg Riommi, director de creație, Saatchi and Saatchi România. Iar se repetă acțiunea de mai sus cu urcatul pe scenă. Am ținut un „speech”cu mulțumiri, dar sincer nu mai știu ce am zis, nu mă auzeam deloc, dar apoi mi-au zis ai mei că a fost ok. În timpul acesta îl căutam prin sală pe Jorg Riommi.

Party-ul în Spice a fost super, am dansat și am ajuns doar la ultimele melodii ale formației Direcția 5.