Noi patru, fără Casi, am rămas în Capitală, în speranța că nu ne vom întoarce cu mâna goală de la premiere. Am așteptat festivitatea lucrând toți la ziarul de la MRM și am am reușit să ne cumpărăm biletele de tren, așa cum se cuvine în România, mai repede. Ne-am bazat pe faptul că vom avea destul timp dimineața în gară să le luăm, să mergem și pe la McDonalds, să luăm și ceva de băut pe drum…

După festivitate ne-am dus acasă, ne-am schimbat și am chemat un taxi ca să ajungem la Spice. Cât despre drumul cu taxi, am ajuns până la gară, apoi ne-am dus la Spice, într-o frumoasă călătorie de noapte, timp în care Direcția 5 își făceau numărul de micro scena din club. Am ajuns nervoși pe taximetrist și nerăbdători la Direcția 5, unde aflăm că numai două piese mai au și gata…

După ce am terminat sauna din club, ne-am făcut repede bagajul pentru drum și am așteptat ca pentru o noapte întreagă dimineața și trenul, deși mai erau două ore. Am refuzat în primă fază să mă trezesc, dar îngrozit la gândul că am să rămân în București, am început procedura standard de trezire și împachetare. Am fost trimis de Diana să văd ce fac fetele, în ce stadiu sunt. M-am gândit de două ori înainte să bat la ușă dacă să intru sau să strig de afară, dat fiind faptul că ultima dată când am intrat, m-am înecat cu spray și fixativ, într-o atmosferă în care ele zâmbind mă chemau înăuntru “poți să intri!”

Am ajuns cu bagajele târâte după noi la stația de metrou, unde la capătul liniei stătea o fătucă, cu machiajul scurs și capul în palme. Mi-am adus repede aminte de explicația Dianei în legătură cu întârzierile garniturilor de metrou și am vrut să îi spun fetei, mai înglumă, mai în serios, că dacă vrea să se arunce, să treacă pe cealaltă linie, că noi ne grăbim la tren. Eram disperat că nu am să apuc trenul și aveam motiv… În gară, la singura casă deschisă, coadă de 15-20 de persoane, ora 7. La 7.30 pleca trenul, iar eu la 7.20 eram la casă acceptând din patru bilete numai unul cu loc. Fetele mă așteptau îngrozite lângă vagonul 15. Noi aveam în 5, așa că am urcat terorizați în ultimul, 15 și am încercat fără succes să ajungem în 5. Îmi venea să îi calc ce toți cei de pe hol, care se uitam mirați afară pe geam, de parcă nu mai văzuseră lumea în mișcare și prostește la noi, care eram strânși între ușile prost programate ale vagoanelor.

Până la urmă ne-am liniștit în 15, lângă niște ploieșteni. Nu trec zece minute și plesnește geamul de sus al compartimentului. Ploieșteanul care era cu noi, își ia repede lucrurile și crezând că este urmărit de jigodii pentru hălădeala lui iese repede. Noi ne apucăm să curățăm cioburile de pe banchetele lipicioase, timp în care eu, calm, rânjeam că a crăpat ceva de la CFR.

Noroc apoi cu Diana, care s-a dus la prietenii noștri de la Cluj, la DOT, care m-a sunat să mă întrebe dacă vagonul nostru se oprește la Brașov sau la Cluj. Dacă era după noi, rămâneam la Brașov, uitați de locomotivă. Așa că la Brașov, am coborât din 15 și ne-am dat cu bagajele până în 5, în care am intrat sfioși, ca în Biserică, pentru că nu mai văzusem asemenea specimene de vagoane.

Ajuns acasă, nu prea am avut timp de răgaz. A trebuit să ajung iar acasă în Zalău, unde deja aveam prezentarea printată și familia informată. Dar totuși, am avut timp și de morală…

1. Niciodată nu ești cel mai bun în ceea ce faci, oricât de bun te crezi, sau îți spune lumea că ești. Undeva, cândva, a fost sau este și cu siguranță va fi cineva cu mai mult talent, curaj, timp și încredre care a ajuns sau va ajunge la rezultate mai bune ca alea tale. Să nu crezi că la sfârșit cineva va pune mare preț pe circustanțele cum ai ajuns la acele rezultate, decât cu mici excepții. Faptul că nu ai mâncat de două zile, că nu ai dormit bine de o lună, sau că ai uitat nuanța de albastru a cerului nu va conta câtuși de puțin în evaluarea finală. Adevăratul succes este atunci când te poți lăuda cu munca ta într-o singura propoziție, fără extra explicații. Așadar:

Echipa Advice a câștigat premiul III de la Advertising, la Olimpiadele Comunicarii, din 2009.

2. Nu te mulțumi cu puțin. De unde știi tu că nu mai poți? Dacă ți-e rău acum, te lași bătut și nu te mai joci? Nimeni nu te va consola spunându-ți “Tu ai fost cel mai bun, dar din păcate te-ai simțit inconfortabil pe scenă, nu ți-a plăcut că toți se uitau la tine… Dar meriți premiul I” Întrebați-le pe fetele din echipă cum au reușit, nu pe mine. Că eu atâta timp cât am avut un loc drept unde să dorm, o găleată de apă cu care să mă spăl și destulă mâncare, treaba a mers ca pe roate. Dacă ne mulțumeam cu puțin, nu eram participanți la OC în 2009, ce să mai vorbim de medaliați. Ne era cu siguranță mult mai ușor să rămânem acasă, să frecăm mentă sălbatică până la sesiune, poate să filmăm un spot… Dar am vrut mai mult.

3. Viața tradițională de student e deja un clișeu. Să o arzi aiurea și apoi să te faci că înveți în sesiune it’s so ’90s. Uitați-vă la vârfurile de lance a generației noaste – să fim serioși, nici nu îi știm. Poate, unii dintre ei o ard aiurea acum, dar vor avea succes mai încolo, gen Naumovici. Poate alții sunt deja acolo unde vor, gen Niculescu. Sau poate, unii încearcă să facă ceva în anii ăștia, lucruri care îi vor ajuta pe viitor și pe care le vor povesti copiilor. Depinde de ce vrei sa faci…

4. Nu ți-o lua în cap, indiferent ce faci. Ce am făcut pe blog în ultimele săptămâni, nu e luarea în cap a faptului că am câștigat la Olimpiade. Pur și simplu a comunicat acest lucru și îl vom comunica în continuare. Nu neapărat pentru mine, ci pentru restul echipei, pentru pantru fete minunate – Diana, Larisa, Casandra și Oana, alături de care am răbdat insulte, certuri, foame, căldură și frig, dar toate cu un scop. Și mai ales pentru fata mea, Diana, care m-a încurajat întotdeauna și mi-a fost alături de fiecare dată și căreia îi mulțumesc.

După cum vă povesteam în post-ul precedent, începutul anului doi ne-a găsit tare confuzi. Nu știam dacă vom mai participa la Olimpiade, ce să vorbim de componența echipei sau de secțiunea la care să participăm. Ne simțeam vinovați pentru insuccesul din 2008, pentru cele cinci slideuri goale cu care am mers în față. În plus, nimeni din echipele care au participat anul trecut nu au mai participat și anul acesta și acest lucru ne-a descurajat. Sentimentul de înfrângere în fața lor, în principal a bucureștenilor, sentimentul de incompetență și slabă pregătire ne-a măcinat mult timp. Eram speriați ca lumea să nu ne arate cu degetul și să râdă ne noi, ca ceilalți câștigători sau participanți anul acesta și din cel trecut să nu posteze mesaje grele despre noi pe blog…

Asta până când am resimțit starea de pe podium, energia din Palatul Parlamentului, sentimentul pe care îl ai când ești între atâția oameni excepționali din domeniu. Ne-am adus aminte forfota din sala de conferințe pe ritmul Noha – Tu cafe, prăjiturile și paharele de unică folosințăcu suc de pe hol, check-point-ul, mersul de la stația de metrou Izvor până la Palat, Bucureștiul…

Am înghițit în gol și am decis că și anul acesta trebuie să murim de somn, să ne lipim de banchetele din tren, să vorbim cu accent dă București, să profităm de bunăvoința Casandrei, să muncim. Am acceptat cu toții că și anul acesta trebuie să facem asta, cu Oana de data asta alături de noi, ne-am luat inima în măsele și am intrat încă o dată pe situl cu dungă portocalie… Advertising, am zis – temându-ne să nu o dăm în bară într-o altă categorie. Și advertising a fost….

Prima încercare a fost cu produsele românești. La fel ca anul trecut, a trebuit să apărăm ce e al nostru. Am fost plăcut surprinși când membri juriului au înțeles așa de repede despre ce vroiam noi să povestim. Am plecat de la București cu zâmbetul pe buze, pentru a reveni cu un zâmbet și mai larg la Conferințe și la alegerea clientului.

De această dată, clientul ne-a ales pe noi, RBS cu Advice. Am fost surprinși – nu pentru că ne-a ales o bancă – ci pentru că am extras corect clientul în seara precedentă, după singura ciorbă mâncată într-o săptămână, la terasa de lângă P20 din Regie. Atunci, am introdus toți clienții într-o urnă improvizată și deși nu îi știam pe toți, am extras de două ori RBS și de trei ori bilețelele rămase goale. Într-un fel ne așteptam la RBS…

Trecem repede aici și cu greu în realitate peste nopțile nedormite, certurile constructite și în contradictoriu, presiunea de a termina la timp, schimbările survenite în miez de noapte, munca asiduă la prezentare. Ajungem la momentul 0. Pentru mulți dintre voi, momentul zero ar însemna urcarea pe scenă și primele vorbe la microfon. Sau anunțarea câștigătorilor și posibila urcare pe podium.

Pentru noi momentul zero s-a consumat între camerele de cămin. Momentul zero a însemnat decizia Casandrei de a merge la farmacie și nu la urgențe, o decizie deși foarte grea pentru ea, foarte bună pentru echipă. Era momentul în care, dacă decidea să meargă la spital, pierdeam prezentările și eram descalificați. Dar a ales, așa bolnavă să vină cu noi.  Nici noi nu eram mai tari. Faptul că am urcat pe scenă ne-a bucurat pe toți – pe cei în picioare și pe cei de pe scaunde.

Eram deja învingători, numai prin faptul că am ajuns la microfoane. După prezentare, Casi a mers cu mașina acasă, să se trateze. Ne-am fi dorim să fim toți la premiere, să apară toată echipa Advice în pozele oficiale…

Despre morala acestor întâmplări vă voi povesti în ultima parte a istoriei Advice.